Ilya Kaminsky















Dansând în Odessa




În româneşte de Chris Tanasescu
















































Editura Vinea

2007


























Familiei mele

                                                Мне голос был






























Rugăciunea autorului



Când vorbesc pentru morţi trebuie să părăsesc

animalul ăsta de trup, al meu,


trebuie să scriu acelaşi poem iar şi iară,

pentru că pagina goală e steagul alb al capitulării lor.


Când vorbesc pentru ei trebuie să păşesc pe marginea

mea însumi, trebuie să trăiesc asemenea unui orb


care aleargă prin încăperi fără să

atingă mobila.


Da, trăiesc. Pot trece pe străzi întrebând: „În ce an suntem?”

Pot să dansez în somn şi să râd


în faţa oglinzii.

Chiar şi somnul e o rugăciune, Doamne,


îţi voi lăuda nebunia şi,

într-o limbă care nu e a mea, voi vorbi


despre muzica aceea care ne trezeşte, muzica

în care ne mişcăm. Căci în orice spun


e un soi de cerere şi celor mai întunecate

zile trebuie s-aduc laudă.






















Dansând în Odessa



























































Dansând în Odessa




Într-un oraş condus de porumbei şi de ciori dimpreună, porumbeii acopereau zona centrală, în timp ce ciorile se ocupau de piaţă. Un băiat numără câte păsări sunt în curtea vecinilor şi îi ieşi un număr din 4 cifre. Formă numărul şi îşi mărturisi dragostea vocii de la celălalt capăt al firului.

Secretul meu: la vârsta de patru ani am surzit. Când mi-am pierdut auzul am început să văd voci. Într-un troleu aglomerat, un om fără o mână mi-a spus că viaţa îmi va fi într-un mod misterios legată de istoria ţării mele. Dar ţara mea nu există pe hartă, cetăţenii ei se întâlnesc în vis pentru a organiza alegerile. Omul nu le-a descris chipurile, a dat doar câteva nume: Roland, Aladin, Sinbad.









Elogiu râsului



Acolo unde zilele se încovoaie şi se-ndreaptă

într-un oraş care nu aparţine nici unei naţiuni

ci tuturor popoarelor vântului,


ea vorbea limba plopilor –

cu urechile tremurându-i în timp ce vorbea, mătuşa mea Rose,

compunând ode închinate frizeriilor şi prăvăliilor.


Cu sufletul mergându-i pe două picioare, un suflet sau niciunul, bani de cheltuială

ai unui copil, ea îi iubea pe muzicanţii de pe stradă şi ştia

că bunicul meu pregăteşte prelegeri despre cererea


şi oferta de nori din patria noastră:

Statul l-a declarat duşman al poporului.

Alerga după tren cu buzunarele hainei pline de roşii


şi dansa gol pe masa scoasă în faţa casei –

a fost împuşcat, iar bunica mea violată

de procurorul poporului, care i-a-nfipt stiloul în vagin,


un stilou ce închidea oamenii pentru câte douăzeci de ani.

Numai că în istoria secretă a mâniei – tăcerea unui om

trăieşte în trupurile celorlalţi – în timp ce noi dansăm ca să nu ne prăbuşim,


între doctor şi procuror:

familia mea, oamenii din Odessa,

femei cu sânii imenşi, bătrâni naivi şi copilăroşi,


toate cuvintele noastre, grămezi de pene arzând

ce se-nalţă şi se-nalţă cu fiecare repovestire.



Maestro

Ce e memoria? ce anume face trupul să lumineze:

o livadă de meri în Moldova şi şcoala bombardată --


când şcolile sunt bombardate, tristeţea e interzisă

-- scriu acestea acum şi îmi simt greutatea propriului trup:


fetele ţipând, 347 de voci

în povestea despre doctorul care le salvează, cu mâinile


prinse sub un zid, cu nepoata murindu-i alături –

şoptindu-i Nu vreau să mor, am mâncat aşa nişte mere,


iar el o priveşte ca un orb care-i citeşte de pe buze

şi-i urlă: Taci odată! Sunt aproape de fereastră şi


strig după ajutor! vorbind,

fără să se poată opri, tot vorbind pe întuneric:


despre Brahms, despre Chopin, le vorbea ca să le liniştească.

Un doctor, da, cu nu mai contează care fereastră


încadrându-i viaţa, pe-afară: creşteau roşiile, treceau norii şi noi

care am trăit odată; un doctor cu un papagal tatuat pe braţul prins


sub zid, privind obrajii nepoatei,

obraji ce nu mai sunt ai ei, cu o precizie chirurgicală


copci suferind şi graţie:

după două zile el strigă


de la fereastră (nu exista nici o fereastră) când salvarea

se-apropia, vorbind despre Chopin, despre Chopin.


Îi tăiară braţele, iar infirmierele spuseră că „va fi OK”

-- la mine în vis: stă drept, dă pâine la porumbei, înconjurat


de porumbei, păsările i se aşează pe cap, pe umeri,

iar el strigă: N-ai priceput nimic! şi


propria respiraţie îl adoarme, oraşul doarme,

un astfel de oraş nu există.




Mătuşa Rose



În uniformă de soldat, saboţi de lemn, dansa

la ambele capete-ale zilei, mătuşă-mea Rose.

Bărbatul ei salvase o gravidă


din casa-n flăcări – auzise-un râset,

mărunta artilerie a fiecărei zile – în incendiul

acela îşi arse sexul. Mătuşă-mea Rose


lua la ea copiii altora – ţocănea din limbă când

plângeau, iar zilele de august trăgeau seara draperia.

Eu am văzut-o cu o cretă-n mână,


scria lecţiile pe o tablă goală,

mâna-i umbla, dar tabla rămânea tot goală.

Locuiam într-un oraş la mare şi era


înc-un oraş pe fundul mării însă doar

copiii de aici credeau că el există.

Ea îi credea. Îşi atârnase poza


soţului ei pe un perete. În fiecare lună

pe un alt perete. O văd cu acel tablou, cu un ciocan

în mâna stângă, un cui în gură.

Din gură un iz de usturoi sălbatic –


vine spre mine-n pijamale

certându-se cu mine, cu ea însăşi.

Serile-mi sunt dovada, această seară


în care ea-şi moaie mâinile până la cot,

e seara care-i doarme-n umăr – umărul ei

rotunjit de somn.






Tangoul mamei mele



Îi văd ferestrele deschise-n ploaie, cu rufele-atârnate –

vine pe-un ponei zălud, cadou de ziua mea,

un ponei alb la etajul şapte.


„Şi unde-o să-l ţinem?” „Pe balcon!”

Poneiul nechezând acolo nouă săptămâni.

În centrul vieţii mele: mama mea dansând,


aici, da, ca în copilărie, mama

cere să i se descrie stadiile fericirii mele –

spune de ciorbe, ea e povestea lor:


prin regimentele de farfurii şi prosoape,

e-aşa de iute – e nemişcată,

deschizând şi-nchizând uşi.


Dar ce fusese fericirea? Poneiul din balcon!

Trecutul mamei, mantaua pe care o purta.

Eu am trasat o axă a dup’amiezii


s-o văd, la şaizeci, curtând o altă limbă –

tânără, sau nu – maică-mea

galopând cu poneiul la etajul şapte.


Devine-o străină care-i joacă rolul, deschide

ce-i închis, închide ce-i deschis.



















Turist american



Într-un oraş din alge marine dansam pe-acoperiş, ţinându-i

mâinile sub sâni. Scăzând

o zi dintr-alta, gleznele ei le-adun


la zilele-mi de ispăşire, buza de jos, pomeţii ca după tipare.

Toată seara ne iubeam –

îi spuneam poveşti, ritualul lor de ploaie: fericirea


da, înseamnă bani, însă mărunţii doar.

Ea îmi spuse să mă rog, să mă plec

către Ierusalim. Şi ne-am plecat spre stânga, văzui


două brutării, pantofi; miros de fân,

de fân şi cai. Atunci când Moise

sparse tablele sfinte pe Sinai, bogaţii


luară aşchiile scrise cu:

„preacurviţi”, „ucideţi” şi „furaţi”,

săracii-au prins „Să nu”, „Să nu”, „Să nu”.


I-am sărutat ceafa şi cotul,

femeia asta a cărei uitare e-un atentat împotriva uitării,

goală, cu galoşii-n picioare, valsa


şi valsa cu ea până şi mâţa.

Îmi spuse: „Tot ce-i muzical în noi este memorie” –

dar nu ştiam engleză, dansam


stând jos, ea se-ndrepta

şi se-arcuia şi se-ndrepta, un tremur al muzicii,

un tremur al mâinii.








Dansând în Odessa



Trăiam la nord de viitor, zilele deschideau

scrisori semnate cu scris de copil, o zmeură, o pagină de cer.


Bunica azvârlea cu roşii

din balcon, îmi trăgea imaginaţia ca pe o pătură

peste cap. O machiam

pe maică-mea. Ea-nţelegea

singurătatea, i-ascundea pe morţi în pământ ca pe partizani.


Noaptea ne dezbrăca (eu îi luam

pulsul), mama dansa, umplea trecutul

cu piersici, tocăniţe. La care doctorul meu râse şi nepoata

lui mi-atinse pleoapa – o sărutai


în căuşul genunchiului. Oraşul se cutremură,

corabie fantomă pornindu-se la drum.

Şi colegul de clasă care-a scos douăzeci de nume pentru „evreu”.

Era un înger, n-avea nume, da,

ne luam la trântă. Bunicii mei s-au luptat


de pe tractoare cu tancurile nemţeşti, eu aveam o valiză

plină cu poeme de Brodsky. Oraşul se cutremură,

corabie fantomă pornindu-se la drum.

Şopteam trezindu-mă în noapte: da, am trăit.

Am trăit, da, să nu-mi spui c-am visat.


La fabrică tatăl meu luă

o mână de zăpadă şi mi-o băgă în gură.

Soarele începu o naraţiune de rutină,

albindu-le trupul: mama, tata dansând, mişcându-se

în timp ce bezna le vorbea din spate.

Era aprilie. Soarele scălda balcoanele, aprilie.


Repovestesc ce îmi gravează lumina

în palmă: mergi, carte mică, fără mine în oraş.























Musica Humana

                [Elegie pentru Osip Mandelstam]



































[Un Orfeu modern: trimis în iad, el nu s-a mai întors niciodată, timp în care soţia lui a scotocit după el o şesime din suprafaţa pământului, apucând tigaia cu cântecele lui strânse şomoiog, învăţându-le noaptea pe de rost pentru eventualitatea în care ar fi fost găsite de Furiile venite cu vreun mandat de percheziţie]



Cât încă e lumină peste pagină,

el evadează-n haina altcuiva, împreună cu ea.

Şi pânza miroase-a sudoare;

un câine-aleargă în urma lor

lingând pământul pe unde-au păşit sau au stat.


În bucătărie, sus pe scări, deasupra wc-ului,

o să-i arate calea spre tăcere,

vor pune radioul să vorbească singur.

Fac dragoste, aşa că sting lumina,

dar vecinul are un binoclu

şi se uită, i se-aşează praf pe buze.


Suntem în anii 1930: Petersburgul e-o navă-nghiţită de gheaţă.

Catedralele, cafenelele o iau la vale

pe Nevski Prospect de câte ori Noul Stat

şi-nfige în ele boldul.










[În Crimeea el îi convocă pe „liberalii” bogaţi şi le spuse pe-un ton sever: La Judecata de Apoi, dacă veţi fi întrebaţi despre poetul Osip Mandelstam, dacă l-aţi înţeles, să spuneţi nu. I-aţi dat de mâncare? – Trebuie să răspundeţi da.]



Citesc cu voce tare cartea vieţii-mi pământeşti

şi mărturisesc – mi-au plăcut mult grefurile.

Într-o bucătărie: cârnaţi, gustând vodca,

bărbaţii îşi ridică ceştile.

Eu sunt băiatul în cămaşă albă – îmi înmoi

degetu-n mâncarea de dulce. Mama

mă spală după urechi. Vorbim despre toate

care nu se-ndeplinesc,

sau altfel spus: eram în luna august.

August! Lumina-n copaci, mânioasă. August

umplând mâini cu o limbă cu gust de fum.

Ia, tu, memorie, toarnă bere,

presară sare pe buza paharului; tu

care mă scrii pe mine, ia ce vrei:

un ban de aur, limba mea, să-l pui sub ea.



(Fratele mai mic al unui nor,

umblă nebărbierit în nişte pantaloni verde închis.

În catedrale: îngenunchează, se roagă pentru FERICIRE!

Cuvintele lui pe pardoseală sunt schelete de păsări moarte.)




Am iubit, da. M-am spălat pe mâini. Am vorbit

de fidelitatea faţă de pământ. Acum moartea,

băiatul iubăreţ, îmi numără degetele.


Evadez şi sunt prins, evadez din nou

şi sunt prins, evadez


şi sunt prins: în cântecul acesta,

cel ce cântă e-o figurină de lut,


poezia e sinele – mă-mpotrivesc

sinelui. În altă parte:


Sankt Petersburgul, în urmă,

ca o tinereţe pierdută


ale cărei biserici, vapoare şi ghilotine

ne-accelerează viaţa.


[Vara lui 1924, Osip Mandelstam îşi aduce tânăra soţie la Sankt Petersburg. Nadejda era ceea ce francezii numesc laide mais charmante. Era un excentric? Bineînţeles. L-a azvârlit pe un student la vale pe scări pentru că se plânsese că nu e publicat. Osip striga: Sappho a fost? Dar Iisus Christos?]



Poetul e o voce, spun eu, un Icar

şoptindu-şi sieşi în cădere.


Da, viaţa mea ca o creangă ruptă e purtată

de vânt până-n ţinutul nordic.

Acum scriu o istorie-a zăpezii,

lumina lămpii scaldă navele

ce traversează foaia.


Dar în anumite după-amiezi

Republica Psalmilor deschide graniţele,

iar eu mă-ngrijorez că n-am trăit, că n-am murit, nu cât

să pot să storc extazul ăsta în vocale, s-aud

ţâşnirea cuvântului limpede, biblic.


Citesc din Platon şi Augustin, silabele lor stinghere,

în timp ce Icar tot cade.

Şi-o citesc pe Ahmatova, greutatea-i bogată mă leagă de glie,

nucii de pe o terasă, respirând

aerul uscat, lumina zilei.


Da, am trăit. Statul m-a spânzurat cu capu-n jos, am văzut

fiicele Sankt Petersburgului, lebede,

am învăţat gramatica stolurilor de pescăruşi

şi m-am regăsit definitiv

pe Strada Puşkin, în timp ce memoria

aşezată-ntr-un colţ, mă ştergea cu buretele.


Şi am făcut greşeli, da: în pat

am comparat guvernul

cu prietena mea.

Guvernul! O mână de frizer obraznic

Bărbierind cu tot cu piele.

Noi dansând toţi fericiţi în jurul lui.




[Şedea pe muchia scaunului şi visa cu voce tare la nişte mese copioase. Îşi compunea poemele nu la birou, ci hoinărind pe străzile Sankt Petersburgului; adora imaginea cocoşului sfâşiind noaptea de sub zidurile de pe-Acropole cu primul lui cântat. Când l-au închis izbea în uşa celulei strigând: „Trebuie să-mi daţi drumul, nu sunt făcut să zac în închisoare”.]



O dată sau de două ori în viaţă, un om

e cojit ca un măr.


Rămâne-o voce

despicându-i fiinţa


pân-la miez.

Ce observăm: obscenitate, frică, glod


dar e acolo o bucurie-a formei, este

întotdeauna

o tăcere cel puţin.



-- de-aici şi până-n Nevski Prospect,

anii, ca păsările, se răsfiră –


Rugaţi-vă pentru omul

ăsta care-a trăit cu pâine şi roşii


în timp ce câinii îi recitau versurile

la fiecare colţ.


Da, număraţi „martie”, „iulie”,

urziţi-le una într-alta –


e timpul, Doamne,

apasă-mi cuvintele-n tăcerea ta.




*



-- povestea e spusă de-un om care scapă

şi-apoi e prins


în proza serilor:

după ce-au făcut dragoste el se ridică


în capul oaselor, pe podeaua bucătăriei, cu ochii

larg deschişi, vorbind despre vidul Dumnezeirii


după chipul căruia am fost făcuţi.

n-are slujbă – printre tacâmuri,


în praful de-acolo, îşi sărută

soţia pe gât şi stomacul ei are-un spasm de plăcere.


Ai zice că un băiat îşi culcă

silabele cu limba


pe-un trup de femeie: acestea-s rânduri

ţesute numai din tăcere.




[Nadejda îşi înalţă ochii de pe foaie şi zice: Eram undeva cu Osip şi cu Ahmatova, când dintr-o dată am văzut cum Mandelstam se topeşte de plăcere: câteva fetiţe treceau în fugă pe lângă noi, jucându-se de-a caii. Prima dintre ele se opri, întrebând nerăbdătoare: „Unde-i ultimul căluţ?” L-am înşfăcat pe Mandelstam de braţ, nevrând să-l las să li se-alăture; şi Ahmatova, simţind şi ea pericolul, şopti: „Nu ne părăsi, tu eşti ultimul căluţ al nostru”.]



-- murind, îmi traversez ţara desculţă,

iarna clădeşte aici desăvârşita

solitudine, tractoarele ajung centauri

şi galopează-n limbaj colocvial:

am douăzeci şi trei de ani, trăim într-un cocon,

fluturii se-mperechează.

Osip îşi vâră degetele-n foc; se

trezeşte devreme, umblă-n

sandale. Scrie încet. Rugăciunile

se aştern în cameră. Moliile

îl privesc de la fereastră. În timp ce limba

lui mi se plimbă pe piele, îi văd

chipul de jos în sus,

claritatea lui dureroasă

– asta spuse Nadejda,

stând dreaptă-n lumina oranj,

cu mâinile-i tăcute, vorbindu-şi

lor înselor:

Oh Doamne al lui Avraam, al lui Isaac şi Iacov,

pe balanţa Binelui şi-a Răului

aşeaz-o strachină cu mâncare caldă.




*



Când mi s-a-ntors soţul

de la Voronej, ţinea în gură,

ascunsă, o linguriţă de-argint –


în visele lui,

dictatorul alerga pe Nevski Prospect,

ca un lup hăituindu-şi trecutul,

un lup cu ochii mijiţi de somn.


Credea în fiinţa umană. Nu se putea

vindeca de

Petersburg. Spunea pe de rost

numerele de telefon

ale morţilor.


Oh, ce-a putut spune cu voce înceată! –

cuvintele nespuse au devenit urme de insule.

Când l-a plesnit

pe Tolstoi peste faţă a fost tare bine.


Când mi-au luat soţul toate cuvintele

au dispărut într-o carte.

L-au urmărit în timp

ce vorbea: vocalele-aveau urme de dinţi.


Şi-au spus: Trebuie lăsat în pace,

deja pietrele din spatele lui

se-azvârl singure-n cerc şi cad.







[Osip avea gene groase, bătându-i până la jumătatea obrajilor. Ne plimbam pe Strada Prehistenka, dar ce vorbeam nu mai ştiu. Am cotit pe Bulevardul Gogol, când Osip a spus: „Sunt pregătit să mor”. Când au venit să-l aresteze scormoneau după vreun poem de-al lui pe duşumea. Locuiam într-o singură cameră. Prin perete se-auzea de la vecin o ghitară havaiană. Eram de faţă când anchetatorul a găsit „Lupul” şi i l-a arătat lui Osip. El dădu uşor din cap. Mă sărută, luându-şi rămas bun. L-au luat pe la 7 dimineaţa.]



La sfârşitul fiecărei viziuni, Mandelstam

stă cu un boţ de pământ, aruncând

bulgări în trecători. O să-l recunoşti, Doamne:

– ura Tsarskoe Selo,

iar lui Mayakovski îi spusese: „Nu-ţi mai recita versurile, nu eşti

un taraf românesc.”

Armonia ce era? Se-nfăşura,

se desfăşura; Nadejda spunea că o ninge pe dinăuntru,

auzea piuitul puilor străbătându-i toată carnea.


Nadejda, cu da-urile şi nu-urile ei

greu de distins. Dansează, o fustă sumeţită-ntre coapse,

şi lumina-nteţindu-se.

În fiecare colţ 

al fiecărei odăi: el face dragoste cu loburile urechilor ei, 

cu sprâncenele, înnodând zilele una de alta.

Călătoreşte prin bucătăria ei, atingând mobila,

cu o mică elice-nvârtindu-i-se


în cap în timp ce vorbeşte. Afară,

un băiat pişându-se pe-un copac, un cerşetor

înjurându-şi pisica – vara aceea, 1938 –

zidurile fierbinţi, soarele bătând

peste lespezile din oraş

„oraşul care cu drag spunea da celor puternici.” 


La sfârşitul fiecărei viziuni, îi freca picioarele cu lapte.

Ea-şi deschidea trupul, se-apleca peste el.

El spunea Ne vom întâlni-n Petersburg,

acolo am îngropat soarele.









Musica Humana


Îl chema Osip, dar fie în glumă, fie pentru a-i ascunde identitatea, noi i-am spus Ovidiu. După cum se povesteşte, Ovidiu era un hoţ de trandafiri. Fura zeci de trandafiri din parcurile publice, noaptea, ascunzându-i în haină şi-apoi vânzându-i în gară, dimineaţa. Ovidiu a ajuns celebru atunci când a furat haina guvernatorului şi a vândut-o judecătorului-şef al oraşului. Când se afla la judecător acasă fură un cal şi merse înapoi să-l vândă guvernatorului, neuitând să menţioneze că l-a văzut pe judecător purtând haina furată. Guvernatorul încălecă pe calul de furat şi porni în galop spre stăpânul acestuia de drept, pentru a-şi recupera propriul obiect preţios. În ceea ce-l priveşte pe Ovidiu, acesta plecă în Argentina, unde se făcu bucătar. În timp ce supele dădeau în clocot în oala pe care era ştanţat cuvântul „obsesie”, el tot fredona până-l dobora somnul aşa, între masă şi plită.


„Supă de castraveţi cu mentă”

~se serveşte rece~ 


2 linguri unt

1 ceaşcă iaurt simplu

1 ceapă (tocată) 

1 căţel de usturoi

3 castraveţi (tăiaţi felii) 

2 linguri făină de orez

2 ceşti supă carne de pui

2 linguri mentă proaspătă (pisată)

Sare şi piper.



„Să-ţi spun o poveste”, făcea Ovidiu, iar eu scuturam din cap, nu mulţumesc. „Oh, băiat romantic cu inima desculţă! Nicicând n-ai fost îngropat în pământ, sau n-ai gustat carnea cea dulce a jertfei! Ascultă o poveste –

Când avea vreo cincizeci de ani, unchiul meu s-a îmbolnăvit, şi-atunci cei doi fraţi ai lui au luat-o din casă în casă cu o „listă de zile”. Îi rugau pe vecini să îi dea vreo zi, două din viaţa lor şi să semneze. Când au ajuns şi la Natalia, o fetiţă care locuia alături şi care era îndrăgostită de el în taină, ea scrise: „Eu îţi dăruiesc tot restul vieţii mele”, şi semnă. Chiar şi fraţii unchiului încercară s-o convingă să renunţe. Veniră cu tot felul de argumente, încercând s-o convingă: ea nu ascultă cu nici un chip. „Tot restul vieţii mele”, spuse ea. „Asta mi-e vrerea”.

A doua zi dimineaţă, unchiul meu s-a sculat zâmbitor şi teafăr, dar fata a fost găsită pe la prânz, zăcând fără suflare în patul leoarcă de sudoare. Iarna trecu, şi-apoi mai trecu o iarnă. Prietenii omului începură să moară unul câte unul, ba chiar îşi îngropă şi fraţii. Îşi detesta propria viaţă. Noi îl vedeam în fiecare duminică la piaţă, încercând fructele cu degetul, cumpărând câte-o piersică sau câte-o pară, mormăindu-şi în barbă. Vorbea numai cu copiii. Într-o noapte, zicea el, i se păru că aude o muzică din depărtări. Uluit, înţelese – era ziua nunţii Nataliei, se-auzea corul în care nu-i fusese dat să cânte. Un an mai târziu, citind Talmudul, el se opri la mijlocul paginii, căci i se păru că aude un plânset de copil. Doamne, şopti el, azi trebuie să i se nască pruncul – o bucurie pe care n-o va cunoaşte niciodată. Viaţa ei, ceas de ceas, se trecea ca un abur prin faţa lui. Mai auzi muzică încă o dată, întrebându-se dacă era a doua ei căsătorie sau nunta timpurie a fiicei sale. De câte ori se trezise în miez de noapte rugându-l pe Domnul să-i dăruiască moartea; dar a trăit. Noi îl vedeam în fiecare duminică dimineaţa, la piaţă, cumpărându-şi fructe, numărându-şi mărunţişul cu grijă. O dată, era în iulie, în timp ce tot scotea din buzunar monedele ca să plătească o prună, începu să-şi frece pieptul, apăsat. Se aşeză pe trotuar, spunând pe şoptite că dintr-o dată auzise un strigăt chinuit. Înţeleserăm.




































Toast

Dacă vrei ceva, atunci nu e un vis.

    –Theodore  Herzl





Octombrie: struguri atârnând ca pumnii unei fete

beată de rugăciune. Memorie,

şoptesc eu, fii trează.


În venele mele

funiile silabelor lungi se-ntind zvâcnind, ploaia

cade tocmai din limba idiş a secolului

optsprezece sau dintr-o limbă mai întunecoasă-n care imaginaţie

este singurul cuvânt.


Imaginaţie! o fetiţă dansând polka,

netemătoare, trădată de moartea Domnului

(sau de faptul că El s-a ascuns sub pat când Mesia

a rămas pe alt’dat’).


În ţara mea, serile aduc apa de ploaie, poleind

plopii cu bronz, în lumina scânteind pe-aceste pagini

unde eu, părinţi ai mei,

incapabil să descriu visele voastre, îmi sorb

tăcerea dintr-o ceaşcă.
























Natalia


























































Natalia


Umărul ei: odă înserării, ambiţii de-asemenea calibru.

Promit că o voi învăţa să călărească, vom merge în Mexic, Angola, Australia. Vreau să-şi imagineze nişte zile scandaloase pe care o să le petrecem noi în Odessa, când vom deschide propriul magazinaş de dulciuri – în afară de iubiţii ei şi de vecinii mei (care fură ciocolata cu lapte cu sacoşa), nici că vom avea clienţi. Într-un magazin pustiu, dansând printre tejghelele cu nuci glazurate, garoafe presate, cutii peste cutii de mentoluri şi vişine-n fondante cu miere, ne vom şopti unul altuia poveştile noastre cele mai adevărate, căci ăsta ni-i obiceiul, să fantazăm.

Cupa genunchiului ei: teritoriu binecuvântat, acolo-mi tăinuiesc dorinţele.











Când deschid Tristele, seara-şi aruncă năvoadele,

şi-o femeie pe care-o iubesc fuge dintr-o parcare.

„Tu o să fugi”, îmi spuse ea, deja pot

s-o văd: o gară, podeaua lunecoasă, un loc liber”.


Îi spun să mă lase în copilăria mea

acolo unde oamenii umblă cu steaguri

pe străzi şi-i spun lasă-ne-n pace,

de parcă puterea li-i dată, puterea însă nu se dă.


Ea atacă înfierbântată, mi-nfige

mâna-n păr. Pe partea dreaptă ascund o cicatrice,

îşi trece limba peste ea încet

şi-adoarme cu un sfârc de-al meu în gură.


Dar Natalia, lângă mine, dă paginile,

ce s-a întâmplat şi ce nu

trebuie să cânte şi să vorbească pe rând.

Natalie, tu biograf al meu, ţi-ofer două ceşti de aer

să-ţi moi degeţelu-n ele şi să-l zvânţi cu limba.










_____________________________________________________


Poemul începe: „Ianuar târziu, cu întuneric scris de mână pe arbori”. Eu vorbesc despre ea şi ea şade la oglindă, se piaptănă. Din păr îi curge apa, cad frunzele. O dezbrac, îi traversez pielea cu limba. „Cartofi!” zice ea, „miros a cartofi!” iar eu i-ating buzele cu degetele.









În noaptea în care am cunoscut-o, Rabinul cânta, suspina,

cu buzele lui dumnezeu pe sprâncene şi Tora-n mâini.

-- i-am desfăcut dresurile, îngrijorat


că nu mă mai îngrijorez.

Ea a dormit la mine-n pat – eu pe-un scaun,

ea a dormit pe-un scaun – eu în bucătărie,


papucii şi i-a lăsat la mine-n duş, în Tora,

papucii, în fiecare frază scurtă,

am spus: cei pe care-i iubesc – mor, îmbătrânesc, se nasc.


Dar eu iubesc încăpăţânarea aşternuturilor tale!

Muşc, gust aşternuturi –

mecanismul dulce, din perne şi din pături.


Femeie serioasă, dansa

dezbrăcată, acoperind ce se putea.

Ne culcam împreună de Yom Kippur, aleşi de Dumnezeul greşit,


popor al unei cărţi, distrus de-o carte.










_______________________________________________


N-o să mai fac asta, n-o să mai recit poeme în gând. Ei însă-i plăcea. Căra pancarte, pancarte de protest. În fiecare noapte îmi dădea bere şi ardei umpluţi. Pe-o bandă – ea vorbind şi vorbind şi vorbind. Era şi-un buton cu care-o puteai opri. Vorba ei însă se ridica până la umeri, până la sprâncene.








„Vreau să-ţi sărut încheietura braţului,

Natalia, soră a celor cu băgare de seamă”

-- vorbea el de recunoştinţă şi degetele-i


tremurau când vorbea.

Ea-i desfăcu doi nasturi la pantaloni

să-nveţe două limbi:


una a gleznelor, una a aducerii aminte.

Sau poate-o fi crezut că-i ghinion

să ai un om îmbrăcat în casă.


Apoi îi desenă un soi de tiv

de mustaţă, cu rimelul, o

făcea să vrea să-l atingă, nu-l atinse.


Îşi desfăcu halatul, şi-l

închise, îl desfăcu, l-închise iar,

apoi şopti: vino-ncoa’, emotivule


el o urmă pe vârfurile picioarelor.







___________________________________________________


„Nu am nevoie de nicio sinagogă”, spuneai tu, „pot să mă rog în lăuntrul trupului meu”. Dormeai dezvelită. Eu încurcam plecările cu sosirile. Tu vorbeai dinăuntrul cuvintelor mele de două ori evitate – strigai când deschideai uşile, şi deschideai fiecare uşă-n tăcere.

Altcineva se-apleacă peste pagina asta, scriind. Încerc să-mi mişc mâna mai iute decât ea.













Ne-am îndrăgostit şi-au trecut opt ani.

Opt ani. Disec cu-atenţie acest număr:

am locuit cu trei pisici în cinci oraşe,


învăţând cum îmbătrâneşte omul pe nevăzute.

Opt ani! Opt! – puneam nişte vodka lemon la rece, şi ne

sărutam pe podea, printre coji de lămâie.


Şi-n fiecare noapte ne ridicam, ne priveam:

un bărbat şi-o femeie-ngenunchiaţi, şoptind Doamne,

cuvânt stricat de-un suflet ca să-l facă limpede.


E o magie să trăieşti! la piaţă ploua,

cu degetele mele, îşi bătea iambii

ea, pe fundul întins al caserolei,


şi împreună cântam: Hei, bani buni,

de ce nu sunteţi la mine în buzunar?







_________________________________________________


(Şi dintr-o dată) bucuria zilelor mă pătrunse. Ea nu făcea decât să danseze sub caişi, într-un parc, o femeie curioasă, cu ochelari, ale cărei ambiţii se limitau la caişi. Aşternui pe hârtie: „I-am atins urechea cu buza de jos”. Ea râse citind asta, iar eu citeam peste umărul ei. Apoi mi-am fixat ceasul biologic nocturn după ritmul vocii ei.











Envoi 


„Vei muri pe-un vapor, mergând de la Yalta la Odessa”

                  -- o ghicitoare, 1992





De-acest loc ce mă leagă? În Massachusetts,

sunt păsări care mi se vâră-n versuri –

şi marea se repetă, se repetă.


Eu binecuvântez Yalta-Odessa,

toţi pasagerii, oasele şi sexul,

cerul din trupuri,

cerul pentru mine leac şi patrie.


Binecuvântez pescăruşii, argumentul speciei, continentul

lor. Mie stăpân, vântul

prin plopi stăruie-a bucurie, a rândunici –


binecuvânt sprânceana ei, buzele

şi sarea lor, rotundul mic

al umărului. Faţa, felinarul

la care îmi duc zilele.


Ne vezi, Doamne, ea-i o femeie dansând cu ochii închişi,

iar eu bărbatul certându-mă cu ea pesemne

ocolind mesele, scaunele, noptierele.


Dă-ne nouă ce ne-ai dat, Doamne.




















Muzicienii călători






















































Muzicienii călători


La început a fost marea – îi auzeam valurile-n suflarea noastră, convinşi că prin vene ne curge apă de mare.

Un oraş renumit pentru croitorii beţi, mausoleele uriaşe ale rabinilor, proprietarii şi hoţii de cai şi, mai ales, pentru peştele umplut făcut la cuptor. În Odessa, limba întotdeauna a-nsemnat şi nişte gesturi – era imposibil să-ntrebi pe cineva cum se-ajunge undeva dacă avea mâinile ocupate. Eu o dată am cerut astfel de indicaţii: unui om care avea doi pepeni imenşi, câte unul în fiecare mână. Dar pe măsură ce puneam tot mai multe întrebări, el se-nroşea la faţă şi pân-la urmă oh! unul dintre pepeni căzu pe caldarâm în timp ce omul se chinuia să gesticuleze printre vorbe. Nu se supără, un bărbat la vreo cincizeci de ani holbându-se la carnea zemoasă a harbuzului pe trotuar. Începu să râdă asemenea unui copil care se ţine mai serios decât toţi ceilalţi şi se apucă să-mi spună povestea ţării unde toată lumea era surdă.













Un adio prietenilor


după Nikolai Zabolotsky



Da, orice om e-un turn cu păsări, scriu prietenilor de-aici

până-n pământ, până-n pământ, până...


Aici, cu felinarul în mână,

un om-cărăbuş îşi salută amicii.


Voi staţi în picioare, cu pălării albe, fracuri lungi,

cu poemele voastre scrise pe fiţuici,


surori vă sunt garoafele sălbatice,

sfârcul de liliac, scânduri şi găinuşi.


Hai duceţi-vă, scriu şi 

foile de la foşnetul vostru se dau, de la paşi.





















Paul Celan



El scrie-nspre buzele tale

cu degetele.


Vede la lumina lămpii glodul, copacii bătuţi de vânt,

vede iarba supravieţuind acestei ore, pagina


stearpă ca un câmp ars:

Lumina fu. Salvare


şopteşte el. Cuvintele-i lasă un gust

de ţărână pe buze.




Paul Celan



În tinereţe a lucrat într-o fabrică, dar toţi spuneau că arăta mai degrabă a profesor de limbi clasice decât a muncitor.

Era un bărbat frumos, cu un trup subţire ale cărui mişcări erau un amestec de graţie şi acută precizie geometrică. Pe chipul lui era întipărit râsul, ca şi cum nici o altă emoţie nu i s-ar fi aşternut vreodată peste pielea feţei. Chiar şi după ce trecuse de cincizeci, fetele de nouăsprezece ani îi făceau cu ochiul în tren sau în troleibuz, cerându-i numărul de telefon.

La şapte ani după ce murise, l-am văzut pe Celan în halatul lui cel vechi dansând singur în dormitor, fredonând la fiecare pas. Nu-l deranja că e un personaj în povestirile mele scrise într-o limbă pe care el n-o învăţase niciodată. În noaptea aceea l–am văzut pe acoperiş, căutând pe cer Venus, recitându-şi din Brodsky. A întrebat dacă trecutul lui a existat vreodată.








Elegie pentru Joseph Brodsky



Într-un limbaj comun, căci dulceaţa de 

printre versuri nu mai e importantă,

ceea ce tu numeşti emigrare, eu, sinucidere.

Trimit aşa, pe sub punctuaţie,

nopţile-mpânzind New-York-ul, străzi

lunecând în chirilice –

iarna-ncovrigă cuvinte, zvârle zăpezi pe crivăţ.

Tu, în mijlocul propoziţiei nescrise, te opreşti,

exilat undeva mai departe decât tăcerea.



*


Am părăsit Rusia pentru totdeauna, cu poeme cusute-n pernă

fugind la orele unde-mi predau

cum să trăiesc în versurile tale

pe muchia unei poveşti pornită împotrivă-şi.

Pentru-a trăi cu versurile tale, în care se ridică pânzele, valuri

bat în granitul oraşului prin fiecare silabă –

paginile se deschid de la sine, o voce stinsă

spune despre suferinţă, despre apă.


*


Ne-ntoarcem acolo unde-am săvârşit o crimă

nu acolo unde-am iubit, spuneai tu;

poemele tale sunt lupi ce ne-alăptează.

Doi ani am încercat să te imit. E ca şi cum ai arde

cântând despre ardere. Am rămas aşa

de parcă m-ar fi scuipat cineva.

Ţi-ar fi ruşine cu versurile astea lemnoase,

cum nu pot eu să-m închipui moartea ta,

dar ea-i aici, dându-mi foc la mâini.






























Joseph Brodsky


Joseph îşi câştiga existenţa dând meditaţii la orice materie, de la inginerie la limba greacă. Avea ochii somnoroşi şi mici, cu faţa dominată de o mustaţă imensă, în stilul lui Nietzsche. Mormăia. Îţi place Brahms? Nu te-aud, ziceam eu. Dar Chopin? Nu te-aud. Mozart? Bach? Beethoven? Sunt tare de urechi, vrei să repeţi te rog? Te vei bucura de-un mare succes în muzică.

Ca să-l întâlnesc a trebuit să mă întorc în Leningradul anului 1964. Străzile sunt diabolic de friguroase: ne aşezăm pe trotuar, el începe abrupt (un râs sec, o ţigară) să-mi spună povestea vieţii lui, cuvintele i se schimbă în ţurţuri pe măsură ce vorbeşte. Eu le citesc în aer.








Isaac Babel



Fericirea ce este? Rembrandt, Petrarca

slujitorii luminii

protejaţi de gâşte, pini.


Isaac Babel ştie: inventează genul literar al tăcerii,

un om exact a cărui tăcere trăieşte

în trupurile

altora. Un om exact,


cu o ţigară după ureche, bea

cu un şef de post şi-mprumută bani

de la amantă, scrie versuri –

dificile – între ele-s flăcări.


Face un rezumat al propriei vieţi,

sunt încă-n trupul meu, îi laudă

pe morţi: Gorki, Maupassant.

În clipe de-ndoială

bea ceva în dreptul portretelor lor.


Ce e fericirea? nişte poveşti

care-au trecut de cenzură. Nu va duce

tăcerea ca pe-un sfeşnic,

va spune unei fete urâte: eşti frumoasă,

vei păşi pe deasupra pământului la nivelul ochilor.




Isaac Babel



N-a existat nici o mitologie: Odiseu s-a spânzurat. Homer a murit beat şi puţind a mocirlă.


Isaac Babel ştia. „Sunt profesor de dans”, obişnuia să se prezinte, „ştiu tot felul de dansuri – polka şi tango şi flamenco, un dans al poftelor şi al bucuriei, al celui cu nevastă şi al celui fără”.


Era un om de o aprigă ambiţie care mai avea şi năravul de-a vorbi singur; dansurile le executa desculţ pentru ca nu cumva „să strice marfa”. Când era beat, Isaac se oprea pe trotuar şi făcea semn unui taxi,


„Liber?” obişnuia el să întrebe, deschizând şi portiera.


„Da”, răspundea taximetristul.


„Da? Atunci dă-te jos şi du-te şi dansează!”


Un om ostenit, când râdea părea complet singur pe faţa pământului. Când treceau anumite femei pe stradă se întorcea după ele şi zicea încet: „Ce bucăţică de pâine e, ce bucăţică de pâine caldă”. Îmi plăcea la nebunie să-l aud râzând.


„Ce părere ai despre Marina?” îl întrebam eu adesea.


„Cred că e o femeie minunată!”


„Serios? Ea întotdeauna spune că eşti un idiot”.


„Na, poate că amândoi ne înşelăm.”


Ani la rând mi-am ţinut buzele pecetluite peste deliranta poveste a nebuniei lui. Chiar şi când îşi spunea poantele, râdeam cu buzele lipite.


„Isaac a fost la băut azi-noapte?” mă întreba Marina.


„Nu ştiu sigur! Dar când a venit mi-a cerut o oglindă să vadă cine s-a întors acasă.”




















Marina Tsvetaeva



În silaba stranie a fiecărui vers: se deşteaptă,

e-un pescăruş sfâşiat

între cer şi ape.


O accept, stau cu ea, chip către chip.

– ea-şi poartă rochia: aici, în vis,

ca pe-o velă, aleargă-n urmă-mi, s-a oprit


când m-am oprit. A râs

ca un copil vorbindu-şi sieşi:

„suflet = durere + orice alt lucru-ntâlneşti”.


M-aplec stingherit, încet,

şi renunţ la ceartă,

tot ce-mi doresc e o fereastră


umană-n casa unde-acoperiş mi-e viaţa.




Marina Tsvetaeva



În primul an după ce am surzit am văzut-o cu un bărbat. Purta o eşarfă purpurie legată în jurul capului. Semi-dansând, el îşi aşeză capul pe sânul ei. Iar ea începu să cânte. O urmăream cu o atenţie vorace. Îmi imaginam că vocea îi miroase a portocale; m-am îndrăgostit de vocea ei.

Era o femeie care trăia asemenea unui complotist transmiţând mesaje contradictorii. „Nu mânca şi seminţele mărului!” m-a ameninţat ea. „Nu şi seminţele. O să-ţi crească după aia crengi din burtă!” Şi îmi atinse urechea, vârându-şi degetul.

Nu ştiu nimic despre soţul ei în afară de faptul că a murit de inimă în timp ce mergea cu autobuzul. Nu se citea nicio urmă de crispare pe chipul ei, dar privind-o am înţeles demnitatea durerii. Venind de la înmormântarea lui, îşi scoase pantofii şi o porni desculţă prin zăpadă.
















Laudă



… dar într-o bună zi prin poarta lăsată întredeschisă,

lămâile străluceau galbene spre noi

şi-n sânul nostru gol

pâlniile-acelea aurii de lumină

ne turnau cântece.

                                           – Montale 


 


































Laudă



Am părăsit Odessa într-aşa o fugă încât am uitat valiza plină cu dicţionare englezeşti chiar în faţa blocului nostru, am ajuns în America fără nici un dicţionar, deşi câteva cuvinte îmi rămăseseră în minte:


Uitare: un animal de lumină. Un mic vas prinde vânt bun şi porneşte la drum. 


Trecut: chipuri ce vin spre ţărm cărând felinare. Apa e dubios de rece. Mulţi stau pe mal, cei mai tineri aruncând pălăriile în aer.


Sănătate mintală: o barieră ce mă desparte de nebunie nu e o barieră cu adevărat. Un acvariu imens cu alge de mare, broaşte ţestoase şi peştişori de aur. Văd flash-urile: mişcări, nume înscrise pe frunţi.


Un râs scurt: ea se-aplecă, nedumerită. Beam prea repede.


Morţi: pătrunzându-ne în vise, morţii devin obiecte neînsufleţite: ramuri, ceşti de ceai, clanţe de uşi. Mă trezesc şi-mi doresc să pot duce această claritate cu mine.













Timpule, geamănule, ia-mă de mână

du-mă pe străzile oraşului tău,

zilele-mi, porumbeii tăi, se bat pe fărâme –



*


O femeie vrea noaptea o poveste cu final fericit.

Nu ştiu niciuna. Fiind în refugiu,


mă-ntorc acasă şi devin stafie,

cotrobăiesc prin casele unde-am stat. Se spune că –


tatăl tatălui meu al tatălui lui al tatălui lui era un prinţ

care s-a însurat cu o evreică


împotriva voinţei bisericii şi a tatălui său şi

a tatălui tatălui său. Pierzând totul,


dornic să piardă: proprietăţi, corăbii,

ascunzând inelul ăsta (verigheta), inelul


pe care tata l-a dat fratelui meu, apoi l-a luat. L-a dat,

apoi l-a luat, iute. În albumul cu poze


stăm ca nişte manechine

de şcolari


a căror casare,

asemenea unei lecţii, se-amână.


După care mama începe să danseze, reamenajând

visul ăsta. Dragostea ei


e dificilă; s-o iubesc mi-e la fel de simplu ca a-mi pune

căpşuni în gură.


Capul fratelui meu: nici un singur

fir de păr alb, îi cântă băiatului său de douăsprezece luni.


Iar tatăl meu îi cântă tăcerii sale de şase ani.


Aşa vieţuim noi pe pământ, un cârd de rândunici.

Întunericul, un magician, îşi face sălaş


după urechile noastre. Nu ştim ce-i viaţa,

cine-o creează, realitatea musteşte


de-atâta dor. O ducem la buze

şi bem.


*


Cred în copilărie, ţara de-origine a examenelor la mate

care se repetă şi nu se repetă, văd –

ţărmul, copacii, un băiat

alergând pe străzi ca un zeu rătăcit;


lumina se-aşterne, atingându-i umărul.


Unde memoria, muzicantă bătrână,

cântă-n ploaie, iar câinele-i doarme cu limba


atârnându-i din gură;

douăzeci de ani, între viaţă şi moarte


am alergat prin tăcere; în 1993 am venit în America.


*


America! Pun cuvântul pe pagină, e gaura cheii

pe unde văd străzi, magazine, biciclete, oleandri,


deschid fereastra unui apartament

şi spun: am avut stăpâni cândva, urlau asupră-mi,


Cine suntem? De ce suntem aici?

Felinarul lor încă-mi licăre-n somn,


– în visul ăsta: tata suflă

de parcă tot aprinde-o lampă. Memoria


îşi porneşte vechiul motor, începe să se mişte

şi mi se pare că arborii se mişcă.


Pe colţurile-ndoite ale foii

păşeşte profesorul meu, compunându-şi o voce;


el freacă orice cuvânt în palmă:

„mâinile-nvaţă de la ţărână, din cioburi,


nu poţi gândi un poem”, spune el,

„priveşte lumina înteţindu-se-n cuvinte”.


*


M-am născut în oraşul botezat după Odiseu

dar nu laud nici un neam –


urmând ritmul zăpezii

vorbele neîndemânatice ale emigrantului se-adună-n vorbire.


Dar tu mi-ai cerut

o poveste cu final fericit. Singurătatea ta


cânta la liră. Am stat

jos pe podea privindu-ţi buzele.


Dragostea, o pasăre cu un picior,

pe care-am cumpărat-o când eram copil şi i-am dat drumul,


se-ntoarce, sufletul meu cu pene zbârlite.

O, limbă a păsărilor,


fără nici un cuvânt de lamentaţie! –

balcoanele, vântul.


Astfel, în timp ce bezna

îmi desena profilul cu degetele-i micuţe,


am învăţat să văd trecutul asemenea lui Montale,

gândurile mai obscure ale Domnului pogorând


printre bătăile-n tobă ale copilului,

peste tine, peste mine, peste lămâii de-aici.






Cuprins



Ruga autorului ………………………………………….

Dansând în Odessa ……………………………………..

Musica Humana ………………………………………...

Natalia ………………………………………………….

Muzicienii călători ………………………………………

Laudă …………………………………………………....




Ilya Kaminsky s-a născut la Odessa în 1977 şi trăieşte în Statele Unite din 1993 când guvernul american i-a acordat familiei sale azil politic. “Dancing in Odessa” a apărut la Tupelo Press în 2004 şi a câştigat Whiting Writer's Award, Metcalf Award acordat de American Academy of Arts and Letters, premiul Dorset şi bursa Ruth Lilly Fellowship din partea reputatei publicaţii Poetry. “Dansând în Odessa” a fost de asemenea desemnată “Cea mai bună carte de poezie a anului 2004” de către ForeWord Magazine. “Exilul îţi poate prinde bine dacă eşti poet”, zice Ilya Kaminsky. “Te învaţă că o pierdere e totodată un câştig. Dar te învaţă asta pocnindu-te cu un ciocan în ţeastă. Începi să-ţi vezi propria viaţă de la distanţă – iar zilele-ţi devin un decalog personal”. O artă poetică în acelaşi timp aspră şi melodioasă care converge în pasionante desfăşurări când liric ritmice, când rabinic epice.




TRANSLATED BY CHRIS TANASESCU